Stabilizarea optică a dat naștere unei percepții eronate.
Dacă vă mai aduceți aminte, aici am precizat că pentru a elimina neclaritatea indusă de către mișcarea aparatului, există o regulă cu privire la viteza minimă a shutter-ului și anume să fie mai mare decât distanța focală. Dar și că stabilizarea optică a fost introdusă pentru a compensa mișcările ce apar la viteze mici.
Însă ce se întâmplă cu înghețarea mișcării subiectului? Mă voi folosi de acest caz pentru a vorbi puțin despre expunere.
Vestea proastă este că nici aici nu există o setare universală. Utilizarea unui DSLR nu se poate standardiza. Totul se modifică în concordanță cu o serie de factori:
- cât de repede se mișcă subiectul;
- la ce distanță se află subiectul;
- cantitatea de lumină disponibilă;
- cantitatea de lumină pe care obiectivul o poate lăsa să treacă, dar și adâncimea de câmp dorită;
- viteza maximă până la care se poate sincroniza cu blitz-ul, dacă este necesară folosirea lui;
- calitatea disponibilă la o anumită valoare ISO.
Toți acesti factori se manifestă simultan de obicei și se influențează reciproc.
Ochiometric, cantitatea de lumină este greu de estimat. Ochiul se adaptează permanent și noi nu percepem anumite diferențe la fel de mult cum o face aparatul. Singurul instrument disponibil pentru a stabili dacă este sau nu suficientă lumină este tot aparatul sau eventual, dacă vă permiteți, un exponometru. Acesta nu lipsește din trusa unui profesionist, dar din cauza prețului, este rar achiziționat de către un începător. În timp veți aproxima totuși cât mai bine setările pentru anumite situații.
Deasupra aveți un exemplu cu 4 cadre. Toate imaginile sunt decupaje 100% din NEF-uri neprocesate.
Am precizat deja că viteza shutter-ului crește (durata expunerii scade) pe următorul model 30 s, 15 s, 8 s, 4 s, 2 s, 1 s, 1/2 s, 1/4 s, 1/8 s, 1/15 s, 1/30 s, 1/60 s, 1/125 s, 1/250 s, 1/500 s, 1/1000 s, 1/2000 s, 1/4000 s, 1/8000 s.
Fac o scurtă paranteză. Shutter are un corespondent în limba română, obturator. Iar durata în care el este deschis pentru a permite trecerea luminii către senzor se numește timp de expunere sau durata expunerii.
Ca atare este greșită exprimarea "viteza shutter-ului" (care de fapt este constantă) pentru a desemna durata expunerii. Însă așa a fost preluată și pare mai ușor de înțeles de către un începător, deoarece el modifică în aparat shutter speed. Acesta este motivul pentru care nu sunt un mare fan al sintagmei "timp de expunere". Apoi, timpul de expunere scade printr-o creștere (a vitezei shutter-ului), ceea ce poate fi complet derutant.
Nu sunt nici fan al "obturatorului", pentru că el desemna și diafragma. Și atunci s-ar produce alte neînțelegeri. Pe de altă parte nu pot totuși numi diafragma, "apertură", așa cum fac unii. Fiecare cu defectele lui până la urmă.
Observați mai jos după momentul în care se ridică oglinda, cum acționează shutter-ul.
Teoretic la 1/30s se putea trage din mână, fără nici o problemă, imaginea nu ar fi ieșit mișcată. Însă subiectul se mișcă. Eu am folosit o floare mecanică alimentată cu energie solară, care nu avea o mișcare extrem de rapidă. În teorie s-ar putea determina viteza cu care se deplasează anumite obiecte și s-ar putea corela cu o anumită expunere, dar tot experiența este cel mai bun profesor.
Durata expunerii trebuie adaptată la viteza subiectului. Și am tot mărit viteza până am atins un prag impus de către utilizarea blitz-ului extern. Sincronizarea se poate face până la maxim 1/200s în mod automat. Din fericire pare suficient. f/2.8, ISO 200 și 1/200s combinate produc un rezultat satisfăcător.
Dacă ar fi fost nevoie de viteze mai mari, se complică puțin utilizarea unui blitz. Voi scrie despre asta cu altă ocazie, este un subiect separat.
Am presupus însă că nu este suficientă viteza și că trebuie să o măresc la 1/400s. Cum nu mai pot utiliza nici blitz-ul, voi căuta "resurse" în altă parte pentru a menține luminozitatea cât mai bună. Caut o balanță între luminozitate și calitate. La final vedeți și de ce.
Diafragma este deschisă la maxim deja.
Ultima soluție rămâne creșterea ISO.
Puteți observa cum partea neclară din imagine, fundalul, a pierdut extrem de mult din calitate. Este mult prea puțină lumină pentru a putea utiliza valori ISO chiar moderate și pentru a obține direct din aparat o imagine bună.
Atenție, modul în care ISO influențează calitatea unei imagini este diferit în funcție de cantitatea de lumină care ajunge la senzor. Astfel, ISO 400 de exemplu nu trebuie asociat în mod automat rezultatului de mai sus.
Am folosit tot ISO 400, dar cantitatea de lumină a fost mărită prin creșterea expunerii. Impactul negativ este nesemnificativ. Însă cu cât va fi o cantitate de lumină mai mică, cu atât atât mai mult ISO va afecta calitatea.
Într-o altă serie am presupus că viteza necesară ar trebui să fie 1/800s. Și am avut de făcut o alegere, ISO mare, care teoretic presupune o calitate mai slabă sau ISO mic, dar imagine cu o luminozitate insuficientă. Rezultatul a fost surprinzător.
Deși fundalul este de o calitate mai slabă, calitatea subiectului aflat în focus pare mai bună. Un alt exemplu că nu se pot da niște indicații fixe despre folosirea anumitor setări. Utilizatorului unui DSLR se adaptează. În asta constă superioritatea DSLR-ului. Permite o largă serie de ajustări, fiind multe "butoane" ce pot fi apăsate pentru a obține rezultatul dorit sau unul de o calitate cât mai bună.
Un DSLR pus pe Auto, cu tot senzorul lui mai mare și calitatea nativă superioară unei camere compacte, este foarte probabil să nu producă rezultate care să-l mulțumească pe noul posesor.
Însă să revin la exemplul dat. De ce m-ar putea interesa o setare care nu oferă o luminozitate bună? Să presupunem că aș avea nevoie de 1/2000s pentru a îngheța mișcarea subiectului. Atunci la ISO 1000 rezultatul va fi unul similar cu 1/800s și ISO 400. Pentru a menține luminozitatea de la 1/800s și ISO 1000 la 1/2000s, ar trebui să dublez ISO. Dacă acum am avut un rezultat interesant, mai departe în mod sigur calitatea se va degrada foarte mult pentru a merge pe aceeași linie.
Însă nu este totul pierdut. Vă spuneam cu altă ocazie că folosirea RAW (în cazul Nikon NEF), ne pune la dispoziție și un interval de expunere (dynamic range) pe care îl putem utiliza. Este drept că o imagine subexpusă (întunecată) va prezenta zgomot când dorim să-i creștem luminozitatea, dar s-ar putea să fie mai puțin decât în cazul folosirii unor valori ISO mari.
Cu minim efort, se poate obține așa ceva:
Eliminării zgomotului îi voi dedica altă prezentare, dar este indicat să aveți în vedere că există și o asemenea abordare pentru a obține într-un final un rezultat cât mai bun.
Fostul cadru subexpus a devenit unul perfect utilizabil și cu minim de zgomot. Cei 12Mpx pe care îi vedeti acum la 100%, vor fi mult mai plăcuți ochiului pe un monitor FHD sau la tipărire până la dimensiuni destul de mari.
Pentru a introduce în ecuație și limitările impuse de către obiectiv prin deschiderea maximă a diafragmei, punctul de plecare este tot aici.
Am ales să mă folosesc de viteza shutter-ului și ISO pentru simplul motiv că diafragma a fost deschisă la maxim, f/2.8. Dacă aveam un obiectiv mai luminos sau rapid (de exemplu f/2), ar fi însemnat că aș fi putut dubla viteza fără să pierd din luminozitate sau aș fi putut înjumătăți ISO.
ISO 400 - f/2.8 - 1/400s = ISO 400 - f/2 - 1/800s = ISO 200 - f/2 - 1/400s
Dacă în loc de f/2.8 aș fi avut un minim f/4, atunci:
ISO 400 - f/2.8 - 1/400s = ISO 800 - f/4 - 1/400s = ISO 400 - f/4 - 1/200s = ISO 1600 - f/4 - 1/800s
Probabil rezultatele de astăzi par descurajatoare. Practic nu am rezolvat nici o problemă, ci mai repede am creat altele. Înțeleg că oamenii au nevoie de certitudini, însă DSLR-ul este un joc al setărilor.
Nu există setarea unică pe care să o puteți folosi în orice situație și trebuie să tot amintesc asta deoarece sunt întrebat des cum poate fi setat aparatul pentru n+1 situații. Există n+2 posibilități de setare. Sper totuși că după ce se cunosc anumite aspecte, se pot lua deciziile ceva mai ușor.
În "Post Exposure - Advanced Techniques for the Photographic Printer" (Ctein) este descris un fenomen foarte interesant:
RăspundețiȘtergere"Grain also acts as a type of visual noise, and
our sensory systems tend to reject signals buried
in the noise as being irrelevant. This has an odd
effect on our perception of sharpness; a
very-fine-grained print may reveal there is no
subject detail beyond a certain level of resolution,
which would be below the detection threshold in
a coarse-grained print. We notice the lack of
sharpness in the fine-grained print but uncon-
sciously assume that everything must be sharp in
the coarse-grained print, because we can’t actu-
ally see the lack of sharpness because of the noise."
De asemenea, eu cred că faci altă greşeală mare. Claritatea nu se judecă cu zoom-uri pe monitor, este total greşit. Poţi mări cât un bloc de pe 35mm, iar claritatea să fie excepţională... dar de la distanţă (distanţă care schimbă şi DOF-ul dar asta este altă poveste). Întotdeauna se ia în considerare scopul final al fotografiei, cum spunea şi A. Adams, de la cameră la print.
Am 2 motive pentru care trebuie întâi de toate să mă folosesc de calitate/claritate pe un monitor.
RăspundețiȘtergerePrimul, foarte puțini pun în circulație fotografie imprimată pe un suport fizic (hârtie să-i spunem, deși mai sunt și altele). Atunci singura constantă rămâne cea mai des uzitată, monitorul. Care, indiferent cât de prost este calibrat, cam păstrează aceleași caracteristici legate de calitate/claritate. Nu este nici ăsta un numitor comun, dar trebuie să ai o constantă, ceva la care să te poți raporta. Altfel chiar imprimarea reprezintă un subiect delicat și, deși ai o imagine bună pe calculator, să o ratezi pe hârtie.
Al doilea motiv este rezoluția reală a imaginii și ideea de crop raportat la rezoluția vizualizării (rezoluția monitorului). Este fix situația în care faci o fotografie cu telefonul și pe ecranul acestuia pare perfectă, doar pentru a vedea la rezoluția reală, că poate nici focalizată nu este.
Astfel trebuie să mă raportez la ce este tangibil pentru omul normal și la situațiile cu care se confruntă el. De aici se poate dezvolta. Din nefericire nu prea mai este imprimarea un scop final, ci mai mult afișarea pe facebook sau mai știu eu pe unde, dar preponderent în mediul digital, unde datorită rezoluțiilor folosite (care sunt oarecum similare cu ideea de "distanță"), se pierd din vedere anumite detalii. Sunt oameni care nici nu știu că pot vedea o imagine la rezoluția maximă, pentru că lor Windows le arată ceva și judecă imagine cum o primesc. Este unul dintre motivele pentru care prinde la public curentul cu numărul tot mai mare de pixeli, care determină o aparentă calitate a imaginii și de asemenea este motivul pentru care extrem de mulți nu înțeleg utilitatea unui DSLR, pentru că pe un monitor cu o rezoluție mică sau la imagini cu redimensionate la rezoluții utilizate curent pe internet, se uniformizează în mare calitatea.
Cât privește percepțiile personale ale fiecăruia, am întâlnit atâtea cazuri, încât îmi este tot mai greu să vorbesc despre ele. Ține de mulți factori care au dus la apariția unor mecanisme de apreciere, aproape "personalizate". Riști să ofensezi puternic dacă te pronunți. Din punctul meu de vedere totul se rezumă la șansa de a fi fost expus unei anumite calități. Cultura de orice fel ține oarecum și de această circumstanța favorabilă de a avea contact cu ce trebuie și când trebuie. Iar mediul în care ai crescut, în care trăiești, anturajul, societatea, predispozițiile, toate au un anumit impact și la final te formează pe multe planuri. Fix așa cum unii descoperă Clayderman și îl pun lângă Mozart. Așa cum compozitorul clasic preferat al lui Costi Ioniță este Schopenhauer.
Nu știu dacă vă puteți imagina ce delicată este abordarea acestor oameni pentru a le explica ceva ce ei cred că înțeleg perfect.